Ziua de 31

Ziua de 31 e ziua în care te gândeşti la ce ai făcut tot anul. Sau dacă eşti mai voinic, dacă te ţine aducerea aminte şi mai ales reursele morale, iţi mai aminteşti şi de isprăvile celorlalţi ani. Aşadar, ziua de 31 e ziua aducerilor aminte. Ziua amintirilor.
Nu mi-aş fi început discursul, desigur, dacă n-aş fi fost eu cea dintâi care să înceapă, cu totul nejustificat, neprovocat şi haotic, să-şi aducă aminte. De la pubertate la istorie personală recentă, am de unde alege. Problema e că nu aleg. Pur şi simplu se întâmplă. Aşa cum nu aleg ce culori sau alimente să îmi placă, lucrurile la care sunt bună (în limbaj psihologic aptitudini/ talent) sau culoarea ochilor. Pur şi simplu se întâmplă.
Cu ce ajută ziua de 31 dacă nu e altceva decât o coborâre în trecut? Coborâm în trecut, pentru a înţelege prezentul şi a face presupuneri despre viitor? Orice student la istorie v-ar spune asta. Sau poate doar noi, ca oameni, ne-am asumat atât de bine acest moment al pragului, al cumpenei anilor, şi, asimilându-l unui străvechi rit de trecere, îi acordăm semnificaţii mitologice, conferindu-i, practic, caracterul nemuritor. Mda, experienţa sacrului (dacă tot suntem la capitolul...).
Cu vâsc, fără vâsc,cu bere, fără bere, cu rugă, fără rugă, noul tot ne va găsi. Conform vorbei “ce faci de Anul Nou, aceea vei face tot anul”, extind la “cum eşti de Anul Nou, aşa vei fi tot anul”, şi îi cer zilei de mâine să mă găsească... fără amintiri inutile şi cu mult optimism.
Si nu ninge, aşa că îndărătnicia a biruit, pentru a doua oară, soarta.

Media hora à la farmacie

Pe data de 1 şi 2 a fiecărei luni se dau medicamente compensate pensionarilor (cine are bunicuţi, să le trăiască!, ştie). Legislaţia română prevede o reducere substanţială (70%) ca să suplinească veniturile reduse ale celor de vârsta a treia. Statul este providenţial. Statul este minunat. Dar statul... nu ştie să fie practic. Statul nu ştie să fie altfel decât ineficient şi corupt. Mă iertaţi, îmi doresc din tot sufletul să fiu contrazisă :-)

Bun. Acum... în data de 1 şi 2... să nu vă treacă prin gând să treceţi pe la vreo farmacie. Doar dacă vreţi să vă smeriţi, să luaţi o lecţie de viaţă şi să vă murmuraţi în barbă: „atunci când o să fiu mare, o să promovez o legislaţie care să schimbe toate astea!”. Mhm.

Toată lumea ştie cum stă Sănătatea la noi în ţară, I shall not expand on it. Nu vă doriţi condiţii exemplare în spitale. Nu vă aşteptaţi să găsiţi în farmacii un medicament mai rar pentru răceli insistente şi rădăcini virale încăpăţanate, de preferabil care să nu interacţioneze cu tratamentul medicamentos urmat până atunci... nu ţine. Desigur, dacă dorim să studiem balcanismul farmaceutic şi birocratic, e bine să aruncăm priviri repetate în propria noastră ogradă.

Cozile la compensate rivalizează cu cele comuniste. Patruzeci de bătrânei care abia se ţin pe picioare luptă cu dinţii, sărmanii, pentru locul lor. Unii mai au şi ghinionul să le fie scrise greşit reţetele (toţi suntem oameni). Noi drumuri, o altă tură de stat la coadă. Şi coada nu ar fi nici cea mai mare problemă. Trecem cu vederea faptul că medicamentele au valoare a jumătate din pensia lunară... sau că se termină relativ repede. Cu două ore de a deschide farmacia, coada atinge lungimea olimpică de 20 de metri.

Cel puţin straniu îmi pare că toată lumea acceptă lucrurile de facto. Nu cred că greşesc dacă afirm că trăim în reminiscenţe comuniste, care nici să aibă prea multă legătură cu balcanismul specific. Comuniste sunt acţiunile jalnice de an electoral (a se vedea încercările disperate de proiecte şi reforme locale şi îmbunătăţiri grabnice cu doar câteva luni înainte de momentul istoric în care domnul candidat independent va fi ales pentru a mia oară în scaunul de conducere. Îi spune cineva primarului că a avut 4 ani la dispoziţie pentru treaba asta?), comunistă în sine e complacerea. Comunist e refuzul de a vota (oricum iese cine vor ei, nu cine vreau eu). Comunist e când suntem prea îngâmfaţi să ne aplecăm sa ridicăm hârtia de pe trotuar şi să o aruncăm la coşul de gunoi. Comunist, să-mi fie cu iertare, e când mergem cu cafea (sau fără) la doamna doctor pentru motivări. Comunist e a merge cu flori şi atenţii. Comunist e protocolul profesoral la sfârşit de an. Comunişti suntem noi, care nu ne dăm seama. Nu a fost numai un regim, a fost o stare de spirit. De care, cel puţin până în momentul de faţă, nu excelăm în a ne debarasa. Comunismul ştie şi el să fie capitalism. Şi vicerversa. Perfidia ideologică se insinuează, nu vă fie teamă.

Of, dar farmaciile..

O jumătate de oră la farmacie e o lecţie de viaţă. Nu că în jumătatea de oră ai medita nu ştiu cât pe tema arhiepuizată a comunismului şi totalitarismului şi spălării intelectuale postbelice. Ci că în jumătatea aia de oră vezi oameni. Vezi o băbuţă plângând că e cât pe ce să îşi piardă medicamentele pe o lună din cauza unei neglijenţe a celor care îi întocmiseră actele (ştiţi reţetele ălea cu roz şi alb care se imprimă.. da, ălea.) Vezi un om venit din nu ştiu câte sate depărtare pentru a fi trimis înapoi să zacă în pat (din nou, neglijenţă birocratică- cât de kafkian!). Vezi cum dintr-o pensie de 130 de lei, 50 de lei costă medicamentele de tensiune şi de inimă... Vezi multe. Vezi cum farmacistele sunt şi ele depăşite de situaţie şi trebuie să se consulte permanent ca să nu greşească. Vezi cum medicii prescriu medicamente care au fost scoase din comerţ. Vezi cum bătrânii sunt mai conştienţi de drepturile lor decât jumătate din populaţia României. Cinste lor!

Cât de comunist... nu?

Când o să mă fac mare, o să învăţ că nicio lege nu poate schimba nimic esenţial. Diferenţa e dată de zâmbetul delicat pe care farmacista i-l adresează bătrânei. Schimbarea constă în bunătate. În delicateţe, în nobleţe, în respect. Vedeţi, asta ar trebui să învăţăm. În niciun caz evoluţia legislaţiei europene.

Manipulatori si manipulati sau despre arta jocului pe degete

Totul se bazează pe arta manipulării. Nu există adevăr absolut, ci doar relativ şi asta ne permite să oscilăm liberi între limitele noastre, cer şi pământ, fără a simţi vreo remuşcare în momentul inoportunei noastre intervenţii în viaţa celor din jur.

Manipulatorii sunt realiştii pragmatici care au înţeles mecanismul acestei societăţi şi îl fac să lucreze în favoarea lor. Manipulaţii sunt naivii care încă mai cred în bunătatea autentică. Între manipulatori şi manipulaţi se stabileşte un raport de forţe.. Puternici şi slabi. Dar sunt, oare, manipulatorii mai puternici prin simplul fapt că au un instinct de conservare şi supravieţuire vizibil mai dezvoltat faţă de ceilalţi? Sau sunt, şi ei , la rândul lor, manipulaţi?

Manipulare, manipulare şi, bineînţeles,manipulare. Totul se reduce la a manipula sau a te lăsa manipulat. În măsura în care mai vrei, totuşi, să supravieţuieşti lumii; (măcar la suprafaţă). Problema apare când vrem mai ( mult,sus, bine, frumos, bogat, cunsocut, faimos, elegant, puternic) decât ce avem. Nu ne limităm la biata noastră plăpumioară încropită ( vezi parabola împăratului)... Şi aici intervin o sumedenie de factori ce se constituie într-un întreg, fascinant proces de manipulare progresivă. Totul se desfăşoară cu o rapiditate uluitoare, fără a ne da timp de dezmeticire... Şi iată-ne ajunşi în vârf, în ceva vreme, privindu-i pe cei de mai jos cu o satisfacţie imposibil de descris în cuvinte. În ceea ce priveşte modalitatea cauzală, ei bine... scopul scuză mijloacele.

N-avem timp să ne bucurăm însă de greu obţinuta victorie. Manipulatorii se transformă în manipulaţi. Şi descendem din nou, la baza piramidei, de astă dată cu scheme machiavelice mai bine structurate decât oricând. Suntem oameni voluntari, care ştim ce vrem.. vrem vârful.. şi-l vom obţine. În astfel de condiţii până şi eternitatea poate fi pusă sub semnul întrebării. Nimic nu mai e imposibil. Obstacolele s-au împuţinat (oamenii s-au tocit deja de cât am călcat peste ei), scara aşteaptă să fie urcată, iar tronul ocupat.

E un traseu neasemuit de întortocheat şi periculos, cu siguranţă. Şi totuşi, care e finalitatea tuturor actelor noastre? Manipulăm şi suntem manipulaţi până la un anumit punct. Care este adevărul absolut. Ei bine, acela chiar ar putea constitui o piedică serioasă... în măsura în care ne-am împăca oarecând cu statutul nostru de simple trestii gânditoare.

Identitati.Valori.Integrari (exercitiu de morala)

Exerciţiul 4 pagina 67. Argumentaţi valoarea identităţii istorice în contextul nou, al integrării europene. E, într-adevăr, o mare dilemă de măcinat spirite toată treaba asta. Ca un vârtej în care se aruncă cuvinte mari, naţiune, tradiţie, specific naţional, cuvinte contextuale: popor, patrimoniu naţional, drepturile (nedrepte) ale omului, cuvinte mici, cuvinte rele, dar şi cuvinte inevitabile: integrarea europeană. Proces, nu fenomen. Activ, nu pasiv.
E un dat, n-ai ce-i face. Cumva o rabzi, te sustragi, cât poţi, cum poţi, pe unde poţi. Ca tot timpul, de altfel. Ar trebui să fie cu ceva mai diferit. E doar o formă de guvernământ. E doar o tranziţie predemocratică posttotalitară. Nu că n-am tranzita de două milenii. E mai hazliu aşa, şi mai trist totodată. Mai românesc, mai al nostru.
Ce e, totuşi, al nostru? Ce avem noi pentru noi? O fi naţiunea un concept modern (de secol XIX), dar noi parcă eram aici de mai demult..
Ştiţi, odată saşii îşi comemorau ziua colonizării lor în Transilvania..iar unul dintre aceştia îl intreabă pe un român dacă ar putea face şi românii o astfel de sărbătorire... la care ţăranul îi răspunde că: „Noi nu avem ce sărbători pentru că noi nu suntem veniţi de aiurea: noi suntem de aici...”

E cel puţin ironică frecventa negare a unor valori tipice, precum şi insistenta adoptare a unora inexistente. Maioresciana formă fără fond. Deşi.. nu Lovinescu a câştigat bătălia? Neiniţiaţilor le recomandăm teoria sincronismului cultural şi a modernizării prin imitaţie.
Imitaţie; bine. Imitarea unui model. Bine. Cultural. Da. De valori. În mod cert. Cu totul altceva. Decât? Florile de măr cu îmbunătăţirea traiului (din nou, dificultate de sens cerând meditaţie pe baza (ne)sinonimiei: „îmbunătăţire”-bun,a face bun- „creştere”- a face mare, a ridica). Fie şi de data asta. Totul trece.
Imitaţie, da. Valoare? Ce e aceea o valoare? O chestie abstractă care nu ţine de foame. O idee impersonală care nu ţine de cald. Un ilogic nonsens ce se acumulează în vid. O axiomă. Un cuvânt prostesc pentru care se moare. Noi nu avem nici atât. Nu avem nici un sens (+ sau -) al valorii. Nu avem nici coordonate între care să oscilăm ca trestiile lui Pascal pe axa lui Descartes. Darmite identitate. Darmite valoare. Darmite integrare.

„În fapt, nu va fi vorba despre o Uniune mai mare, ci despre o altă Uniune. În discuţie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.”
„Europa viitorului nu poate fi decât rezultatul unui proces de unire a Occidentului cu Orientul atât sub raportul spaţiului cât şi sub cel al valorilor.” (A. Severin)

Merită cel puţin o meditaţie. Un gând măcar.